|
Biography Kenzaburō Ōe
Laureat al Premiului Nobel pentru literatură.
Kenzaburō Ōe, născut la 31 ianuarie 1935, este un romancier japonez.
Kenzaburō Ōe s-a născut în 1935 într-un orășel din pădurea insulei Shikoku. Familia sa e foarte veche și nimeni din clanul său nu a părăsit acele locuri ca să mergă la oraș. Femeile din clanul Oe jucau rolul unor povestitoare și i-au relatat legendele locului inclusive istoria unor mici revolte locale, petrecute în timpurile restaurație Meiji povești care aveau să-și pună amprenta asupra scrisului său.. aceste povestiri mitice pe care Oe le-a auzit din vremea când era doar un copil conțineau o viziune unică, specială asupra cosmosului și condiției umane.
Al Doilea Război Mondial a izbucnit când Oe avea șase ani. Educația militaristă a pătruns în toate școlile iar Împăratul a devenit zeu și monarh în același timp. Pentru tânărul Oe, care învăța in acelasi timp miturile naționale și pe cele ale satului unde se născuse, de multe ori acestea două intrau în conflict. Bunica sa avea însă spirit critic și lua apărarea culturii din satul său, locale, spunând-i cu mult umor povești care puteau părea antinaționale. După moartea tatălui său în timpul războiului, de educația sa s-a ocupat mama lui care a preluat funcția tatălui pierdut. Ea i-a cerut să citească aventurile lui Huckleberry Finn sau pe cele ale lui Nils Holgersson – care i-au lăsat o impresie pe care scriitorul declara că „o va lua cu el în mormânt.”
Înfrângerea Japoniei din 1945 a schimbat foarte mult școala japoneză. Copii au început să principiile democrației căci națiunea era sub controlul administrației americane. Oe a iubit democrația de la bun început. Din aceast dragoste la prima vedere a apărut și dorința lui de a părăsi satul și a pleca la Tokio, căci orașul îi oferea șansa să descopere libertatea și lumea.
La 18 ani Oe a făcut prima călătorie cu trenul la Tokio, si un an mai târziu se înscrie la Departamentul de literatură Franceză al Universității din Tokio unde va crește sub tutela profesorului Kazuo Watanabe, un specialist în François Rabelais. Realismul grpotesc al lui Rabelais s-a suprapus în scrisul său peste imaginarul de mituri și istorii cu care venise din satul natal.
Ideile umaniste ale lui Watanabe, la acre acesta ajunsese prin intermediul studiului Renasterii Franceze, l-au ajutat pe Oe să-și creeze o viziune specială asupra societății și condițiie umane. Cititor avid de literatură americană și franceză, Oe a portretizat condiția orășenilor prin prisma operelor pe care le citea. El s-a luptat de asemenea sa reorganizeze, din perspectiva lui Rabelais sau a umanismului imaginile pe care femeile din satul său i le dăruiseră dar și gândurile sale în legătură cu această moștenire culturală.
Oe a început să scrie în 1957, în timp ce era student la Literatură franceză. Operele lui din anii 1957 până în 1958 - de la povestirea, „Shiiku”, care i-a adus Premiul Akutagawa, la primul său roman, „Memushiri kouchi” (1958)- ce descrie tragedia războiului care distruge viața idilică a unui băiat de la țară. În povestirea „Shisha no ogori” (Mândria morților) (1957), o nuvelă, și în „Sevuntīn” (Șaptesprăzece) (1961), un roman, Oe a portretizat viața de student în Tokio, un oraș unde umbrele ocupației americane mai puteau fi întâlnite. Toate aceste opere poartă semnele influenței lui Jean-Paul Sartre și a altor scriitori moderni francezi.
O criză a lovit viața lui Oe și literatura produsă de acesta la nașterea primului său fiu Hikari. Acesta s-a născut cu o deformitatea craniană care l-a transformat într-o persoană cu un sever handicap mental. Deși traumatizat de această experiență nouă, Oe a găsit forța să transforme povestea fiului său în literatură. Descriind coexistența dintre el și copil, Oe a scris „O experiență personală” (1964), o descriere a încercăriilor sale de a-l primi pe copil în viața lui, și a felului în care reușește să-i accepte diferența. Printr-o translație de tip catalitic de la drama sa la drama colectivă a victimelor din Hiroshima, alege drept subiect al următorului său roman, „Hiroshima nōto” (Caietul Hiroshima) (1965), chiar gândurile supraviețuitorilor și drama victimelor bombei atomice.
După aceasta Oe s-a adâncit în studiul poveștii arhipelagului Okinawa, grupul de insule cel mai sudic din Japonia. Înainte de epoca restaurării Meiji, Okinawa era o țară independentă având propria ei cultură. În timpul celui de al doilea Război mondial, insula a devenit câmpul de bătaie al singurei bătălii care s-a dat vreodată pe teren japonez. După război, oamenii din Okinawa au suferit cel mai mult din cauza ocupației militare americane. Oe s-a orientat spre descrierea vieților acestor locuitori al unei insule devenită bază americană și spre ceea ce a însemnat locul cu tradițiile lui culturale speciale. Apoi s-a orientat spre studiul culturii sud-coreene, apreciind tot mai mult culturile japoneze periferice, fără legatura cu cultura centrală de la Tokio. Aceasta cautare, inspirata din teroria lui Bahtin despre culturile popoarelor, avea să-l conducă la scrierea romanului „Man'en gan'nen no futtobōru” (Fotbal în primul an al erei Man'en) (1967).
După „Man'en gan'nen no futtobōru”, două curente principale care din când în când se unifică pot fi descoperite în operele sale. Începind cu „A Personal Matter” a apărut un grup de opere care descriu coexistența cu un fiu desabilitat, Hikari. „Warera no kyōki wo ikinobiru michi wo oshieyo” (Învață-ne cum să trecem peste nebunia noastră) (1969), „Kōzui wa waga tamashii ni oyobi” (Potopul ne inundă sufletul) (1973), „Atarashii hito yo, mezameyo” (Oameni noi, deșteptați-vă!) (1983), sunt operele din aceasta prima categorie.
Al doilea grup conține povești în care Oe folosește persoanje sau istorii pe care le-a descoperit în mitologia satului său, dar care se mută la oraș și evoluează în lumea modernă a orașelor japoneze. Din această categorie fac parte „Memushiri kouchi (Rupe mugurii, împușcă copii!)” urmat de „Man'en gan'nen no futtobōru”, care au ajuns să simbolizeze întreaga sa creație. Folosindu-se de noi schiziții de idei din domeniul antropolgiei culturale, aceste opere reprezintă în totalitate lumea ficțiunii lui Oe cum este ea evidențiată în „Natsukashī toshi e no tegami” (Scrisori către ani nostalgici) (1987). Va rescrie aceast text sub forma narațiunii din „M/T to mori no fushigi no monogatari” (M/T și povestea splendorii pădurii) (1986). Folosindu-se de metaforele poetice ale lui Yeats, Oe pornește la drum și scrie o trilogie „Moeagaru midori no ki” (Copacii verzi în flăcări), compusă din „'Sukuinushi' ga nagurareru made” (Până când Mântuitorul va fi lovit) (1993), „Yureugoku (Vashirēshon) (Oscilație)” (1994), and „Ōinaru hi ni” (În ziua cea mare) (1995). Odată cu încheierea acestei trilogii Oe a anunțat că va intra în stadiul final al studiului și va căuta o nouă formă de literatură.
Faptul că Oe a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 1994 l-a încurajat să caute o noua formă de literatură și o nouă viața pentru el și familia sa.
Opere in limba japoneză
Shisha no ogori, Tokyo: Bungei shunju, 1958.
Memushiri kouchi, Tokyo: Kodansha, 1958.
Miru mae ni tobe, Tokyo: Shinchosha, 1958.
Nichijo seikatsu no boken Tokyo, 1963.
Kojinteki na taiken, Tokyo: Shinchosha, 1964.
Hiroshima noto, Tokyo: Iwanami Shoten, 1965.
Man'en gannen no futtoboru, Tokyo: Kodansha, 1967.
Warera no kyoki o iki nobiru michi o oshieyo, 1969.
Okinawa noto, Tokyo: Iwanami Shoten, 1970.
Shosetsu no hoho, Tokyo: Iwanami Gendai Senso, 1978.
Natsukashii toshi e no tegami, Tokyo: Kodansha, 1986.
M/T to mori no fushigi no monogatari, Tokyo: Iwanami, Shoten, 1986.
Chiryo no to, Tokyo, 1990.
Opere traduse în limba engleză
The Catch, Japan Quarterly, 6-1, 1959.
Lavish are the Dead, Japan Quarterly, 12-2,1965.
A Personal Matter, New York: Grove Press, 1968; London: W&N, 1969.
The Silent Cry, Tokyo: Kodansha International, 1974; London: Serpent's Tail, 1988.
Teach Us to Outgrow Our Madness, New York: Grove Press, 1977.
Hiroshima Notes, YMCA Press, 1982.
Japans Dual Identity: A Writers's Dilemma, WLT 1988.
|
Recommended Reading
